Îți aminteai că până și vocea lui te enerva. Semăna al naibii de bine cu cea a șefului. Ultimul îți zicea că ajungi prea târziu la lucru iar primul îți spunea să te întorci mai devreme. De multe ori, nu mai voiai sa pleci si nici sa te întorci. Voiai sa fii tu, singura, intr-o parcare si sub un cer care îți număra gândurile atunci când lacrimile se luau la întrecere cu ploaia.

Fiecare zi era pecetluita in certuri. Mai mult sau mai puțin celebre. Uneori, si vecinii ar fi participat la ele. Atât de intense erau. 🙂 Erați doua păpuși ale căror sfori s-au rupt atunci când încercau sa se sărute. Mâinile erau înghețate atunci când încercau sa se atingă. Trupurile, amorțite. Ochii, precum două mărgele prăfuite ce nu se mai priveau pe firul inimii. Hainele, dezordonate și parcă lipsite acum de parfumul vostru.

Îți venea sa pleci de fiecare data când veneai. Căci drumurile voastre nu se întâlneau. Când tu împingeai, el trăgea. Când tu plângeai, el râdea. Când tu visai, el nu-si găsea locul prin cearșaful mototolit acum de clipe. Când tu erai hăis, el era cea. Erați ca doua șoapte ce nu se atingeau.

Îți venea să pleci atunci când nu te auzea. Își ascupa urechile iar tu îți astupai inima. Erați ca doua limbi de ceas ce nu se mai întâlneau niciodată. Iubirea voastră nu mai bătea la ore fixe. Singura alarma ce vă mai trezea acum era un telefon pe care celălalt era gelos.

1 milion de motive ca să pleci. Și totuși, unul singur pentru a rămâne. Un singur motiv pentru a reaprinde o Flacăra in care amândoi ați suflat de zor. Uitând sa mai zâmbiți de ziua voastră.

1 milion de motive ca sa pleci. Unul singur pentru a rămâne și a mai fi îmbrățișat … măcar o dată.