Ne-am despărțit prea repede. Așa cum vântul gonește frunzele de pe asfaltul răcorit de suflul toamnei.

Despărțirile sunt dureroase. Atunci când inima ta plânge dupa inima celui ce-a fost, cândva, Universul tau. Căci in diminețile scăldate in voi, ochii voștri se deschideau in acelasi timp. E greu sa stii ca cel ce a plecat nu iti va mai săruta pleoapele. Când cel ce ti-a răvășit sufletul te lasa, acum, sa iti aduni singur bucățelele împrăștiate de ființa.

In ele il vei regăsi si pe el. Vei regăsi frânturi de gand, atingeri de zâmbete si lacrimi ce iti pătează obrajii fini. Iar daca inainte tot el ti le ștergea, acum te vei lua la întrecere cu ploaia. Atât de ude iti vei simti buzele. La inceput un gust Sărat-amar. Ca un aperitiv al sufletului servit in cele mai alese boluri.

Despărțirile sunt dureroase. Atunci cand doua inimi nu și-au incheiat recitalul. Cand doua minti se deconectează brusc si se îndepărtează. Cand pana si cuvintele nu mai ajung acolo unde-au fost păstrate cu atâta grija. Acum sunt niste sunete lansate într-un abis de suspine crunte. Cand tăcerile celor doi isi spun adio.

Despărțirile sunt dureroase. Când țipi pe interiori, deși, nimeni nu te poate auzi. Cand omul care a plecat si-a astupat urechile. Si-a închis ochii si si-a amanetat inima, singurătății. A îmbrățișat zări necunoscute, lăsându-si urmele in pragul nebuniei voastre. Iar daca uși si geamuri se închid acum, mirosul lui il vei simți aievea. Ca o aroma ce ti-a lasat amprente in ADN.

Vine un moment când, poate, cel de lângă tine va pleca. Îți va rupe bucăți din inimă si îți va sfâșia din suflet asemenea unui lup infometat. Iar apoi va dispărea. Precum o nălucă ce îngheață ființe. Când cel de lângă tine nu mai este, nu il urî. La un moment dat, a fost tot ceea ce ți-ai dorit mai mult de la viață. A fost lumea ta. Poartă-l in minte și in inimă … Poartă-l cu drag.

Ne-am despărțit prea repede! Acum… Ce fac?
Acum… plângi! Iar mai apoi, trăiește! Căci viața ta de-abia acum incepe! 🙂