Am încercat un mic exercitiu de imaginație. Cum ar fi sa intru in pielea unui nesimțit. Trebuie sa recunosc ca exercițiul a fost destul de sufocant si cu un mare consum de energie psihică si emoțională. Rezultatul este unul „excepțional” de grotesc si te invit sa il citești in rândurile de mai jos.

M-am transpus grobian in viețile celor de „langa” mine, încercând sa promovez jocul „nevinovat” al celor care isi baga nasul in treaba altora, doar pentru ca treaba lor nu e „băgata” in seama de către altii! 🙂

Am încercat sa ii invidiez din umbra pe cei care fac ceva cu viata lor si am încercat sa le pun piedici „simbolice” in drumul lor spre fericire. Iar daca eu nu am găsit-o inca pe a mea, de ce sa ii las pe altii sa se bucure de a lor?! 🙂 M-am simțit atacat pe „nedrept” la fiecare text pe care l-am citit din partea lor, cu ochii supurand a răutate, cu degetele tremurânde pe marginea mesei si cu podul palmelor transpirate de atata revolta interioara!

M-am simțit neglijat si aruncat violent inapoi atunci cand am văzut ca altii au succes iar eu ma îndepărtez strategic de al meu. Nu am ezitat nicio clipa sa comentez unui text văzut de mine si sa imi trădez frustrarea prin replici tupeiste ce ma caracterizează: „Esti un prost. Un cretin care vrea atenție. Scrii doar texte pentru femei si pe deasupra foarte !!!efeminizate!!!”. Desigur, nu am omis nici crima premeditata a limbii romane in furia mea neînțeleasă. Iar daca cineva m-a apostrofat si mi-a atras atenția ca sunt analfabet, nu mi-a pasat. Am dus o lupta grea atunci cand nu am reușit sa aflu de ce altii sunt fericiti iar eu nu.

Am inceput sa iau cu asalt articole in care s-a scris despre femei si cum ar trebui sa se poarte barbatii cu ele. Le-am demitizat instant si superficial cu vanitatea ce ma invaluie. Am „scuipat” sec in trăirile celorlalți, m-am șters la nas cu emotiile lor si nu am dat doi bani pe sentimentele acestora. Am plâns si m-am zbătut amarnic in fiecare noapte si in fiecare ceas purtat de ura si răutatea pe care am îndreptat-o inspre ceilalti. Asemenea unei rachete de croaziera ce isi atinge ținta cu precizia chirurgicală a unui gând rostit in minte si purtat in inima. M-am lasat copleșit de imaginația si creativitatea oamenilor din jur si am criticat asiduu orice încercare legitima de a spune cuvintelor pe nume.

Am bătut câmpii cu o gratie demnă de prostia celor ca mine atunci cand ma regăseam in anumite texte si in profilul psihologic al „troll-ului” virtual si omniprezent. In realitate, eram la fel de nesimțit si intrigant si cu ceilalti. Nu aveam nevoie de retele de socializare pentru a-mi arata colții deja tociți de gălăgia mintii ce ma întorcea din drum. Eram cel mai bun, cel mai deștept, cel mai creativ si cel mai iubitor in propriul autism creat in suflet. In esenta, nu exista cineva mai teribil ca mine in tot acest Univers. Nu dădeam doua parale pe inteligenta altora, dar eram mereu curios si aspru atunci cand a mea era amenințată. Am batjocorit lucruri sfinte si nu am bătut niciodata in retragere.

Am căutat mereu prim-planul si centrul universului in momentele in care luptam ca sa devin tot eu, buricul pamântului. Am deviat mereu de la subiect atunci cand obiectul principal nu eram eu, ci altcineva. Am renunțat la iubire si am îmbrățișat un ego atât de mărinimos, făcând un pact cu acesta din urma. M-am lasat purtat de „valul” caravanei ce isi vede de lungul ei drum in timp ce câinii de pe margine, lătrău. Pentru ca exact acelasi lucru il făceam si eu, zi de zi si clipa de clipa. „Lătratul” meu trebuia sa se faca auzit atât in miez de zi cat si in glas de noapte. Ii condamnam pe toti, arătându-i cu degetul si râdeam de ei cu voce tare cand, in tot acest timp, imi doream in secret sa fiu ca ei.

Sunt un nesimțit … si-mi place. Dar ceea ce nu am inteles niciodata este ca, in realitate, nu ma simteam iubit. Si cum as putea sa fiu, atunci cand eu nu ma iubesc pe mine?

Si cat de prost ma simt acum …