Am uitat câte căzături am luat in numele iubirii. Unele au lasat vânătăi adânci in suflet iar altele au fost precum înțepătura unui țânțar mereu înfometat. Am uitat cate chipuri, sculptate atât de fin, am intalnit. Unele erau pictate in culori atat de vii iar altele se scăldau fără glas in cenușiu. Cele mai multe țipau fara a fi auzite. Asemenea unui clopot surd ce răsună in podul ființei, fara ecou.

Am uitat cu desăvârșirea omului dezamagit cate cuvinte moi au fost presarate in minte si in inima. Multe dintre ele căutau doar trupul. Căutau atingeri fara de sfarsit si fapte fara de-nceput. Cuvinte goale si așternute cu dibacie in colțul rănit al celuilalt. Cele mai multe dintre ele se pierdeau iremediabil in golul dintre două bătăi de inimă. Atunci cand anatomia iubirii este disecata si împrăștiata in mii de bucăți si amintiri. De cele mai multe ori, imi doream sa fiu amnezicul naiv si netulburat de vocile atat de suave ale fericirii.

Ma prefaceam in scrum atunci cand fiecare tigara fumata pe jumătate se stingea in absența ta. Ma prefaceam in praf de stele atunci cand numai eu priveam sub cerul nostru. Ma prefaceam ca nu-mi mai pasa atunci cand iti vedeam chipul in toti oamenii ce alergau grabit prin viață. Ma prefaceam ca nu iubesc cand tot ce imi doream erai … Tu!

‘Cele mai frumoase femei sunt cele care sunt iubite!’. Iti spuneam. ‘Iubește-mă, atunci!’. Mi-ai raspuns. Numai asa pot fi cea mai frumoasa femeie de pe pământ. Numai asa ma simt a ta.

Iar daca este sa nu te mai vad, te voi purta in buzunarul inimii aievea.

Pentru ca Tu ești ca mersul pe bicicletă! Nu te voi uita niciodată!  🙂