Ar trebui sa fim recunoscători in fiecare zi pentru ceea ce avem. Sa mulțumim pentru faptul ca avem un acoperiș deasupra capului. Ca avem unde sa-l asezam dupa ce ne înfruptăm din bucatele din frigider. Ar trebui sa mulțumim zi de zi pentru hainele care ne îmbracă. Pentru micile placeri care, pentru unii, ar fi cascade de bucurii. Pentru puținii prieteni pe care ii avem. Pentru oamenii dragi de langa noi.

Sunt oameni care nu au nimic. Singurul lor acoperiș e facut din stele si din norii care plâng, noapte de noapte, in taină. Sunt oameni care nu au ce sa mănânce. Singura lor hrană e făcută din faramituri aruncate intre două ceasuri care bat in șoaptă. Sunt oameni care nu au ce sa îmbrace. Singurele lor veștminte sunt o pereche de pantofi. Unul de un fel si celălalt de alt fel. Legati cu ața. Atunci cand tălpile roase si arse de praf nu se opresc din sângerat.

Sunt oameni care nu mai au familie, prieteni, o voce calda sau un umăr moale care sa le îmblânzească demonii. Sunt oameni care au doar îngeri. In clipele cele mai negre si mai aspre. Atunci cand inima si sufletul sunt in eclipsă. Când lacrimile lor pătează anotimpuri.
Sunt oameni care nu-și gasesc liniștea. In diminețile in care nimeni nu-i trezește. In nopțile in care nimeni nu-i adoarme. In lunile cu soare si in serile cu ploi si vânt.

Sunt oameni care nu mai au nimic. Insa il au pe Dumnezeu. Atunci au tot. Mulțumește ieri, azi si mâine. Căci ce folos sa le ai pe toate atunci cand viața ta nu are rost?

Multumesc!

Foto:kindnessblog