Deșert in suflet si in ființa. Firicele de nisip ce parcurg drumul sinapselor încet si fara zgomot. Firicele de nisip ce ajung in inimă. Se scurg anevoios printre vasele de sânge ce tipă după un nou început. Ca o clepsidră gripată ce trebuie scuturată pentru a face loc timpului să se dizolve. 

Există furtuni de nisip in toți oamenii. Unii au praf in ochi iar alții, îsi șterg obrajii atunci cand lacrimile se transforma in pietre dure. Cand doua mâini nu se mai întrepătrund. Cand ochii nu mai tintesc priviri si cand doua trupuri se răcesc sub semnul unei singurătăți, prietene cu iarna.
Există furtuni de nisip in noi toți. Atunci cand gândurile răscolesc alte gânduri. Cand ploi aurite cad peste o piele fină ce a uitat sa mai fie mângâiată in avalul ființei. Furtuni de nisip ce lasă cicatrici microscopice. Multe găuri in minte si in inimă. Puncte de suspans ce îndepărtează iubirea celor doi si o paralizează in ecoul bătailor de inimă. Căci dacă până acum, două inimi băteau pentru unul si același gând, mai departe ele bat separat. Ca două clopote ce nu-si mai întâlnesc clinchetul. Precum două vorbe purtate agale peste vântul ce adie prin porii ființei. 

Furtuni de nisip in iubire. Atunci cand Ea a încetat sa mai fie o furtuna pentru tine iar tu ai uitat să-i mai atingi nisipul cald… cu tălpile.