Îți mai aduci aminte ce mișto era când o conduceai acasă, seara? Când fusta ei se confunda cu luna? Când zâmbetul ei colora umbre? Asemenea pictorului ce mai adăuga pete de lumină în tabloul unei inimi întunecate. Îți mai aduci aminte ce frumoase erau nopțile îmbrățișate in doi? De ce o iubeai numai atunci? Uitând ca dimineața să fii tu cel care o trezește. S-a săturat de ceasuri deșteptătoare. De jaluzele trase în grabă. De o cafea băută într-o ceașcă ce nu își găsea perechea.

Te-ai îndrăgostit de nopți și ai uitat să iubești diminețile. Așa cum te-ai îndrăgostit de un machiaj, uitând frumusețea din spatele lui. Te-ai îndrăgostit de-o bluză, uitând de pielea ce-o adăpostește. Te-ai îndrăgostit de un parfum, uitând aroma ei în prăjituri alese. Te-ai îndrăgostit de niște tocuri, uitând de glezne fine ce vorbesc cu pașii.

Te-ai îndrăgostit de ea când râde, uitând s-o mai iubești când plânge.

Căci noaptea fără dimineață nu se poate. E ca o umbră fără al ei protagonist.

E ca și cum iubești pe jumătate …