Cand in camera separată de suflul celor doi, singurele cuvinte ce mai pot fi digerate sunt cele ale unui suflet măcinat si obosit. Ea este deja plecată, chiar daca tu iti spui ca inca o mai vezi pe holul imprimat de pașii voștri. O nălucă ce bântuie neașteptat aceleași vise si aceleași încăperi mirosind a voi.

Precum stiloul de culoare bleumarin ce a scrijelit cu finețe un manuscris al mintii si al inimii ce nu a mai apucat sa fie terminat. Stiloul tot bleu ramane, chiar daca tu iti spui neîncetat ca e roșiatic. 🙂 Momentele cand stăteati pe canapeaua usor înghesuită de trupurile voastre ce căutau atingere. Ochii ce priveau acelasi film prost pe care voi l-ati considerat bun.

Niciunul nu voia sa schimbe canalul, chiar daca Știați deja finalul. 🙂 Era suficientă o simpla atingere a unui buton pentru a schimba tonul serilor îmbibate in aceleași asteptari. O pedeapsa deloc dulce a unei iubiri îngropate sub podeaua ce ascundea atâtea secrete. Un spirit încătușat si sufocat de aceleași minciuni repetate. Dar nu din partea celuilalt. Mai mult din partea ta. Atunci cand „totul va fi bine” se transforma incet in … „fara tine”.

Însă multi ajung tarziu la acelasi deznodământ. O bomba cu efect întârziat sau o gluma la care incepi sa razi cand toti ceilalti deja au uitat-o. :)) Cele mai mari minciuni nu sunt cele pe care ni le spun ceilalti. Cele mai mari minciuni sunt cele pe care singuri le hrănim, amagindu-ne cu ochii intredeschisi. 

Atunci cand „Imi doresc sa te uit” inseamna, de fapt, un „Inca te iubesc!”. 

Foto: The Chronicle