Ti-am făcut si patul. Uitai sa il faci de fiecare data când plecai de acasă. Probabil il făceai in alta parte. Ai uitat ce mișto mototoleam cearșaful sub respirația noastră. Singurul aer pe care il mai inspir acum e intoxicat de minciuni si ego. Uitai sa ma ții de mâna atunci când ne plimbam pe strada. O luai înaintea mea. De parca aveam nevoie de un deschizător de drumuri. In tot acest timp, puteai sa imi deschizi inima. Însă ai preferat sa iti închizi ochii si sa iti astupi urechile. Parca vorbeam cu un perete. Un perete pictat in lacrimi si in amintiri demult uitate.

Ajungeai acasă si te uitai in cruciș la mine. Nu știai cum sa ma iei. Cel mai bine era daca ma luai in brațe. Uneori, nu aveam nevoie decât de asta. Te puneai la masa si infulecai ca un dement. Iti mai spuneam sa faci o pauza. Dar nu voiai sa ma asculti. Singura pauza pe care ai făcut-o a fost atunci când ai încetat sa ma iubești.

Te întindeai apoi pe canapea si te uitai la televizor pana adormeai cu telecomanda in mâna. Inainte adormeai cu mana mea in a ta.

Vremuri apuse.

Te trezeai ca un robot si imi aruncai un Te iubesc spus in graba. De parca periuța de Dinți nu putea sa mai aștepte un minut. Cafeaua nu mai era nici ea la fel. Își pierdea din gust de fiecare data când pierdeai tu bucățele din mine.

Ti-am lăsat o oală de sarmale. Preferatele tale. Si un bilet de adio pe comoda din sufragerie.

Sper sa mănânci sarmalele si mai apoi sa citești biletul. N-as vrea sa-ti stea mâncarea-n gât.