Iubirea are întotdeauna timp. Oamenii nu mai au timp de iubire. Sau de iubit. Iubim acum telefoanele. Ne cufundam nevrotic in virtual si uitam sa traim in real. Ne ascundem dupa selfie-uri si ne pasăm checkin-uri prin varii locuri scăldate in gălăgia simțurilor. Ne hrănim in viteza iar mai apoi ne mâncam intre noi. Precum niste canibali perfecți ce au uitat cum e sa mai iubești.

Ne îndrăgostim de fiare vechi ca mai apoi sa le conducem in primul pom de pe autostrada nebuniei personale. Ne îmbătam cu vinuri scumpe si preferam companii ieftine. Schimbam măști nevrotice precum un film difuzat, mereu, in reluare, dar cu alți protagoniști nefericiți. Ne punem in pat impreuna si adormim singuri. Visele noastre au uitat de multă vreme sa se mai intersecteze.

Acum visam la cai verzi pe pereți, mânjind cearșaful nostru cu gânduri necurate si pătate de aerul slab al ființei. Ne trezim cu dureri de cap ca mai apoi sa ne drogam cu aceleasi țigări fumate in doi. Pansate de o pastila amărâta de algocalmin ce așteaptă într-un colț de mobila învechita de pașii anilor. Uităm sa culegem zâmbete si sa le dam mai departe. Uităm sa fim fericiti, in goana dupa fericire. Acum e o goana dupa aur. Unii si-ar construi castele numai ca alții sa poata locui in ele.

Oamenii nu mai au timp de iubire. Iubirea nu e o cursa de 100 de metri. Iubirea e o cursa infinită. Linia de sosire e trasată simbolic si trebuie trecută, impreuna. Oamenii nu mai au răbdare. Totul e acum o graba dementa si o fuga obositoare dupa himere.

Suntem hipnotizați si atrași in cercuri parșive si infinite. Obosim mult prea repede. Încă inainte de a incepe. Ne-am transformat lent in asasini ai simțurilor. Împușcăm cu premeditare inimi iar apoi urcăm in minte.

Iubirea are întotdeauna timp. Oamenii nu mai au timp pentru iubire. Oamenii nu mai au timp… pentru ei!