Prea mult am stat în umbra altora. Ne-au luat soarele și l-au transformat in minge de foc. Apoi ne-au ars buzele si ne-au trimis comete in inima. Explozii de trăiri si emoții. Ne-au încins la inceput ca pe o plita ce-si așteaptă carnea frageda. Ne-au intors apoi pe toate părțile si ne-au lasat sa rumenim in așteptări.

Când i-am iubit, ei ne-au intors spatele. Tratându-ne cu indiferenta nedigerata a timpurilor. Timpuri sacre petrecute in blasfemia celorlalți. Ne-au otrăvit Gurile însetate de adevăr si ne-au înțepat sufletul cu mii si mii de ace răzvrătite. Un ser al minciunii pe care ni l-am injectat singuri atunci cand inca mai credeam ca totul va fi bine. Bine pe naiba! Bine le era lor. Atunci cand se unduiau parșiv pe copsele noastre, cand ne serveau din fructe alese, lăsându-ne apoi sa ne înecam cu sâmburii scuipați in agonie.

Am lâncezit destul in ignoranța lor. Cand vorbele lor se prelingeau atent pe timpanul mângâiat in etern. Am rămas la stadiul de vorbe, căci faptele lor întârziau precum un tren nehotărât.

Ne-au ademenit privirile si auzul cu zeci de Clopoței poleiti in aur. Chiar daca muzica ce o cântau nu mai făcea ravagii-n inimă. Doar venele mai zornăiau când sângele se-amesteca cu lacrimi.

Am gustat din veninul lor prefăcut in mir pictat pe frunte. Murind încet… pe interior. Ne-am abandonat ființa atunci cand diminețile lor erau seri pătate in promisiuni. O zi a cârtiței ce se repeta in infinitul glasului. Am ascultat aceleasi povești nemuritoare. Nemuritori trebuia sa fim noi, alaturi de ei. Premeditat, ne chinuiau. Stingând lumini si aprinzând tăceri. Atât de sumbre si fără de alint, încât nu mai știam sa spunem „Te iubesc”!

Căci Șerpii nu se mai târăsc. Ei umblă printre noi…