Îi văd zi de zi. Plimbându-se derutați in pragul inimii. Sunt amândoi încălțați. Nu vor să se descalte. Trăiesc într-o gălăgie cruntă a minții, deși nu își spun nimic. Își înghit amar cuvintele. El este orb. Ea este surdă.

Ea a uitat să ude florile. El a uitat sa-i mai aducă ei … altele.

El țipă. Pe interior. Ea nu îl mai poate auzi. Ea plânge. Tot pe interior. El nu îi mai poate vedea lacrimile. Trec unul pe lângă celălalt, grăbindu-se. Se invart in cerc. Un cerc vicios și sugrumat în dureri acute. De suflet.

Când obosesc, trupurile lor se aștern, fără de sunet, în același pat. Fără a se atinge. Nu s-au mai atins de multă vreme. Diminețile ajung târziu. E greu să visezi atunci când nu poți să adormi. Așa cum este al naibii de greu să adormi când știi că nu îl mai poți visa … pe celălalt. Pe cel de lângă tine.

Sunt doi străini in casa noastră.

Dar niciunul nu vrea să plece…