Plin de cadavre. Peste tot. Precum un secol al morților vii. Se târăsc, ignorant, prin toate cătunele vieții. Semnele lor vitale sunt bune. Însă inima a încetat sa mai bată. Morți atât de vii. Vii la exterior. Morți la interior.

Oameni care au uitat cat de frumoși sunt. Cât de mult pot realiza și cât de mult pot iubi. Oameni care se ascund în spatele unor măști pătate în grabă de vopseaua celor din jur. Oameni ce nu mai cred în ei, ci în oglinzi parșive. Oameni care ascultă de vorbele celorlalți în loc să își asculte inima. Ea încă șoptește. Chiar dacă ei nu ii mai simt vibrația.

Văd cadavre peste tot. Unele sunt acoperite de prea mult fond de ten. Altele sunt acoperite de parfum. Unele își poartă cravata intre două clipe iar altele umblă pe tocuri, călcând apăsat peste gânduri. Cadavre ce calcă peste alte cadavre. În goana lor autista după fericire.

Văd cadavre peste tot. Unele trăiesc în trecut. S-au împrietenit atât de mult cu fantomele acestuia. Se țin de mână și dansează. Un dans fără muzică. Altele trăiesc în viitorul neîntamplat. Cu un zâmbet forțat și imprimat pe buze învinețite. Unele se agață de un fir subțire de bucurie iar altele se agață de … viață.

Oamenii au uitat să trăiască. Acum, doar respiră. Respira praf de dor și de regrete. Respira în contratimp cu cei de langa ei. Ca nu cumva suflul lor sa se intersecteze. Respira greoi si mut. Oamenii au uitat sa iubească. Să se iubească. Acum iubesc iluzii. Diamante și castele de nisip. Himere ce le bântuie ființa și care se răsfira în umbra timpului pierdut.

Oamenii au uitat să fie oameni. În primul rând cu ei. Mai apoi cu și pentru ceilalți.

Văd cadavre peste tot. Unele și acum își caută antidotul. O seringa al cărei ser își pierde acum, efectul. Poate că nu e injecția potrivită. Poate ca nu e serul care trebuie. Sau poate ca ne este frică să mai fim atinși de ace invizibile.

Și totuși, singurul antidot este Iubirea. Cu asta ar trebui sa fim toți „injectați”.