Cum ar fi ca doua inimi sa poată vorbi aceeași limba in numele unei iubiri umane si împărtășite? Asemenea corzilor vocale ce sunt mangaiate atent sub semnul unui cântec atât de inocent si diafan al sufletului? Cum ar fi daca fiecare dintre cei îndrăgostiți ar pași intr-un atelier magic si rostit al dragostei?

Precum pânza tesuta meticulos de mâinile fine si încercate ale tesatorului ce se pierde in detaliile cele mai scumpe ale inimii. Asa cum sticla se formează usor si fara graba sub topirea firelor de nisip si a calcarului pătat de semnele timpului. La fel cum romanul prinde contur si forța sub degetele tocite si grăbite de dor si Viata ale scriitorului ce nu a încetat o clipa sa-si iubească arta. Asemenea tabloului neînramat ce adulmeca a culori cerești si se bucura de talentul neirosit si bun al pictorului ce dansează veșnic si săruta in Amor portretele ce-i definesc trăirea.

Cum ar fi daca iubirea ar prinde contur in atelierul sufletelor îmbrățișată fiind de surâsul celor doi protagoniști care visează. Si care se visează neîncetat in nopțile tăcute ale aceluiași sărut etern?! Cum ar fi daca iubirea s-ar construi sub ochii noștri mari, deschiși in lumina si Speranta langa adierea continua si sublima a sufletului geamăn in simțiri?!

Ce s-ar intampla daca am sfida acele timpului si am îngropa orarul mintii, invitându-i pe toti sa iubească?! Si nu doar intre anumite ceasuri si nici la ore fixe sau trecute. Pentru ca, la noi se iubeste. Continuu, lung si foarte intens.

Un atelier de iubire nu e suficient. Nu ar putea încăpea atâtea inimi frânte si lovite. Dar eu cred ca e posibil.

Pentru ca iubirea nu tine cont nici de nesimtirea spațiului si nici de promisiunile timpului. Nu se lasa înghesuită si nici prafuita sau amăgită. Ea se lasa descoperită, simțită si trăită.

Atât in atelier cat si înafara lui.

Atât in minte cat si in inima.