Atâta timp am rătăcit pe cărarile pierdute ale suferinței tăcute. Atâta amar de vreme m-am împiedicat de obstacolele invizibile ale ființei răvășite de focul trecutului nestins. Atâtea ploi si tot atatia nori au străbătut in goana poarta inimii, fara a putea privi deasupra lor. Prea mult balast carat in spatele deja tocit si usturand de Ego-ul ferit de cearta.

Prea mult Iad … Aproape deloc Rai.

Prea multe nopți adunate si prea putine dimineți oferite in doi. Prea mult „Singur” si prea putin „Împreuna”.

Atâtea lacrimi revărsate in izvorul durerii si al inimii topite de asa mult chin. Atâtea lanțuri ce au ferecat buzele fericirii si au amorțit trupul lipsit de mângâiere. Atât de mult „Nu pot” si prea puțină dorinta. Cuvinte infinite dar neacoperite si neșlefuite de faptele ce-au stat in umbra. Atât de mult „Tot” dar atât de putin „Eu”.

Dar nu si acum!

De astăzi, drumul meu spre fericire este pavat cu pași mărunți de-înfăptuit. Bordurile groase si in nuante de gri au fost sfaramate si au lasat loc celor fine si transparent de colorate. Podurile vii ale inimii sunt acum punti de echilibru si nu capcane ale mintii. Rosturile ființei sunt din cele mai alese iar capătul drumului este un nou inceput. Am ales sa urc mereu si sa accept atunci cand viata-mi spune sa cobor.

Si ce călătorie ma așteaptă ! 🙂